“Ţiganii nu se pot naşte decât robi; orice copil născut dintr-o mamă roabă devine şi el rob (…)” – codul Valahiei, începutul secolului al XIX-lea.
Robia romilor din spațiul românesc a fost una dintre cele mai lungi și oribile din istoria umanității. Azi, la 164 de ani de la dezrobire, foarte puțini dintre noi știu ce au însemnat cei 500 de ani de sclavie și cum această situație istorică încă influențează soarta romilor români. Iar cei mai mulți nici măcar nu știm că Moldova și Valahia au fost provincii sclavagiste.
De ce nu știm?
Pentru că ne e rușine – ar putea fi una dintre explicații. Cei care “produc” istoria au preferat să lase această pată întunecată, la care a contribuit inclusiv Biserica Ortodoxă, undeva în notele de subsol ale textelor despre perioada respectivă.
Asta, deși în arhivele României din toate timpurile, al 6-lea document cronologic se referă la o donație de robi, document care atestă pentru prima dată existența romilor în acest spațiu, la 1385. Totodată, dezrobirea a însemnat modernizarea Principatelor Române – căci era, așa cum spune Mihail Kogălniceanu la 1891, ultimul stat sclavagist din Europa (cu excepția Rusiei), iar ruperea de regimul vechi prin abolirea sclaviei a fost un punct important pe agenda pașoptiștilor. Deci, modernizarea României a însemnat în primul rând abolirea sclaviei, fapt rușinos pentru generația iluminiștilor români.
Pentru că avem o educație monoculturală, naționalistă și primordialistă – adică noi am fost un popor eroic și ne-am dus crucea-n spate, toți și toate ne-au vrut răul, doar codrul și pământul strămoșesc ne-au fost aliați. Despre păcatele noastre istorice nu vorbim – ele sunt consecințe ale contextului istoric, ignorate de multe ori în educația de masă.
Pentru că suntem ignoranți față de propria noastră istorie, ceea ne face mai puțin echipați pentru a ne proteja în viitor de erorile trecutului.
Ce nu știm?
Nu știm cum erau tratați robii și nu cred că un simplu text vă poate ilustra povestea așa cum a simțit-o un contemporan al vremurilor respective.
Din acest motiv, vă prezint modul în care Mihail Kogălniceanu a prezentat în 1891, în Aula Academiei Române, succesul dezrobirii:
“Contemporanii mei își aduc aminte, și aci am ca martor pe mai junele meu contemporan, pe colegul meu Alexandru Papadopol Calimachi, ce erau țiganii, sunt acum 50 de ani, chiar atunci când razele civilizațiunii moderne îmblânziseră moravurile în toate societățile Europei și când sclavia nu mai avea domiciliu decât în Rusia și, din nenorocire, și în România.
Legea țării trata pe țigani de lucru, vândut și cumpărat ca lucru, deși prin deriziune numărul sau individul se califica de suflet: am atâtea suflete de țigani; în realitate, și mai ales stăpânii care aveau puțini țigani îi tratau mai rău chiar decât prescripțiunile legii.
Chiar pe ulițele orașului Iași, în tinerețele mele, am văzut ființe omenești purtând lanțuri în mâini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte și legate prin coloane împrejurul gâtului.
Mihail Kogălniceanu: Bătăi crude, osândiri la foame și la fum, închidere în închisori particulare, aruncați goi în zăpadă sau în râuri înghețate, iată soarta nenorociților țigani! Apoi disprețul pentru sfințenia și legăturile de familie. Femeia luată de la bărbat, fata răpită de la părinți, copiii rupți de la sânul născătorilor lor și răzlețiți și despărțiți unii de alții, și vânduți ca vitele la deosebiți cumpărători, în cele patru colțuri ale României.
Nici umanitatea, nici religiunea, nici legea civilă nu aveau ocrotire pentru aceste nenorocite ființe; era un spectacol grozav, strigător la cer. De aceea, povățuiți de spiritul secolului, de legile omenirii, un număr de boieri bătrâni și tineri au întreprins de a spăla patria lor de rușinea sclaviei.
Înainte ca chestiunea dezrobirii țiganilor să fi intrat în consiliile, în planurile de reformă ale ocârmuitorilor, ea a început a se agita prin însăși inițiativa parțială a stăpânilor de țigani. Mulți din aceștia, și numărul lor din zi în zi sporea, ori în viață, ori mai ales la moarte, își dezrobeau, își iertau țiganii. Întrebuințez cuvântul de iertare, pe care îl găsim în toate actele de dezrobire; dar reforma era prea grea, ea jignea prea multe interese ca să se poată opera cu înlesnire. Erau țiganii domnești și foarte mulți; aceștia constituiau un venit mare în bugetul statului; erau țiganii mănăstirești și ai așezămintelor publice, ale căror servicii intrau în trebuințele zilnice ale acestor comunități; erau, în fine, țiganii particulari, țiganii boierești, care constituiau personalul de servitori în curțile boierești, bucătari, vizitii, rândași, feciori în casă, slujnice, bucătărese, cusătorițe. Boierii cei bogați aveau chiar capele de muzici sau tarafe de lăutari.
Toate aceste funcțiuni se exercitau de țigani; dezrobirea lor era dar combătută de trebuințele zilnice și casnice ale vieții familiilor, de aceea emanciparea nu s-a putut face decât treptat și sub două domnii, atât în Moldova, cât și în Muntenia. Întâia lovire care s-a dat sclaviei a fost legea emancipării țiganilor statului și a mănăstirilor.
Dezrobirea s-a făcut mai întâi în Moldova de către domnul Mihail Sturdza, prin două legi din 31 ianuarie 1844, iar în Țara Românească, de către domnul Alexandru Ghica, prin o lege din 1845.
Această emancipare, deși parțială, era hotărâtoare și pentru emanciparea țiganilor particulari, rămași încă în sclavie. Toate mințile prevăzătoare au înțeles că ora ștergerii sclaviei de pe pământul românesc sosise și că dezrobirea țiganilor particulari nu mai era decât o chestiune de timp. Entuziasmul Divanului ad-hoc era numai înaintemergătorul entuziasmului general ce pe atunci insufla toată România pentru viitoarea sa renaștere. Dovadă, sutele de proprietari care au respins orice despăgubire acordată lor de legiuirea emancipatoare.
Numele acestora au fost publicate și aparține iubitului nostru coleg, zelosul nostru cercetător și colecționar, d-nul Dimitrie Sturdza, să ne împrospăteze memoriei și istoriei contemporane numele acelora care, prin o generoasă renunțare, au expiat păcatele lor și ale părinților lor de a fi fost ani lungi stăpâni pe suflete de țigani. Cu o mică mândrie de moldovean, să-mi fie permis de a spune ianuarie 1844, iar în București în 1847; cea de-a doua, în Iași, la 10 decembrie 1855, și în București la 8 februarie 1856.
Reforma emancipatrice a avut în curând efectele sale salutare: afară de țiganii lăieși, care încă trăiesc în parte sub șatră, și afară de ursari, care fac încă meseria de a domestici fiarele sălbatice, dar totuși se dau lucrului pământului, mai toți astăzi din celelalte clase de țigani s-au contopit în masa națiunii, și ei nu se mai cunosc decât prin fața lor smolită și asiatică și prin vivacitatea imaginațiunii lor; altmintrelea noi îi găsim în toate clasele societății noastre.
Deși de la proclamarea emancipațiunii nu sunt încă îndepliniți 50 de ani, țiganii ne-au dat industriași, artiști, ofițeri distinși, buni administratori, medici și chiar oratori parlamentari.
Mă opresc aici. Sunt sigur că părinții noștri, dacă s-ar scula din mormânt, văzând progresele ce au făcut sufletele țigănești emancipate de dânșii, nu s-ar căi de reforma umanitară proclamată de ei.” (Mihail Kogălniceanu, 1891, Aula Academiei Române)
De ce ar trebui să știm?
Pentru că am înțelege situația romilor de azi care, în 164 de ani de libertate relativă – căci au mai trecut în perioada asta prin atrocitatea Holocaustului și a politicilor de asimilare din perioada comunistă – au avut de recuperat 500 de ani de sclavie.
Pentru că sclavii au jucat un rol important în economia Principatelor Române, fiind o sursă generatoare de venituri pentru domnitori, boieri și pentru Biserica Ortodoxă – toate instituțiile de mai sus fiind deținătoare de sclavi. De dragul exercițiului, vă propun următorul calcul (care nu este economic, ci ilustrativ): 250.000 de robi (cât indică arhivele că au fost eliberați) x 500 de ani (cât a durat robia) x 365 de zile x 10 euro (prețul minimum estimativ pentru o zi de muncă pe piața zilierilor) = 45.625.000.000 euro.
Pentru că sclavii au jucat un rol decisiv în difuzarea culturii populare autohtone – robii domnești erau nomazi, fiind liberi să călătorească și să își facă meșteșugul, dar nevoiți să se întoarcă pentru a plăti anual o taxă echivalentă a 2-4 kg de aur. Fiind proprietatea domnitorului, erau primiți și găzduiți pe moșiile boierilor.
În schimbul cazării, împărtășeau cu localnicii basme, cântece și povestiri pe care le auzeau în altă parte. Sigur, asta în condițiile în care țăranii erau legați de glie. Practic, robii romi erau folosiți ca un fel de YouTube al vremurilor respective.
Pentru că deținătorii de sclavi cei mai violenți conform istoricilor – Biserica Ortodoxă Română – nu și-au cerut nici măcar scuze romilor pentru cei 500 de ani de robie. Practic, robii lui Dumnezeu au deținut robi de facto pentru construcțiile bisericilor și mănăstirilor, pentru a le furniza resursele necesare existenței lor. I-au tratat mai rău decât o făceau boierii – în cele mai multe cazuri –, abuzându-i în cele mai cumplite feluri, inclusiv sexuale.
Eu credeam că una din cheile creștinismului e iertarea păcatelor. Sunt convins că urmașii robilor de azi ar ierta biserica ortodoxă, dar cum să ierți pe cineva de păcate dacă nu se spovedește și nu regretă atrocitățile pe care le-a comis?
Pentru că o societate dreaptă își reconciliază trecutul, nu pentru a asuma o vină contemporană pentru istoria de acum 164 de ani, ci pentru a oferi premisele dezvoltării și confortului social pentru cei care au fost victime ale înaintașilor noștri.
Romii au nevoie să iasă din statutul de victime perpetue ale politicii noastre, dar acest lucru se poate întâmpla doar în condițiile în care trecutul nostru este asumat și cunoscut de cât mai mulți cetățeni ai României. În definitiv, suntem cetățeni ai acestui stat încă de la formarea sa, așa că nu ar strica să repornim cu șanse egale și respect mutual în secolul XXI.
