Exista si adulti carora le este foarte greu sa accepte imbatranirea parintilor, iar dificultatile care o insotesc sunt considerate insuportabile.
Am intalnit cateva cazuri de acest gen si am observat cat de diverse pot fi trairile, dar si manifestarile adultilor in legatura cu aceasta dureroasa experienta. Urmarile asumarii rolului de parinte al propriilor parinti pot fi nebanuite, putand fi insotite de semnificative marcaje emotionale. Degradarea treptata precum si vulnerabilitatea parintilor, pot dezorienta, exaspera, chiar destabiliza pe cei nepregatiti sufleteste pentru un astfel de moment.
Este dificil de suportat batranetea parintilor? Multi dintre cei intervievati au raspuns afirmativ, iar marturisirile oferite in legatura cu acest aspect pot exemplifica clar aceasta idee. Veti vedea cum.
Considerand ca nu a facut suficient pentru mama sa, d-na G. se simtea permanent vinovata. Cu lacrimi in ochi mi-a marturisit “Mamei mele ii datorez enorm: viata, educatia, profesia chiar si situatia financiara pe care o am. In tinerete petreceam ore intregi discutand despre filme, carti, evenimente, insa acum abia daca mai vorbeste cu mine. Traieste intr-o lume ireala la care eu nu am acces. Indiferenta dansei ma omoara, iar durerile pe care le are, ma secatuiesc. Slabeste continuu si refuza voit comunicarea. Ma tot intreb unde gresesc si ma doare cumplit”.
La polul opus se situeaza cazul d-nului C., care aproape ca si-a exclus parintii din viata sa, punand pe primul loc cariera. “Atata timp cat se puteau imbraca singuri, manca si chiar iesi la cumparaturi fara ajutor, am considerat ca nu era cazul sa intervin. Mi-am vazut linistit de viata, de cariera, de copii, mergand pe la parinti ocazional. Medicii mi-au spus ca i-am supraestimat, nici n-am banuit ca sunt atat de bolnavi. Eu stiu ca bolnavii stau la pat, nu in picioare, dar se pare ca m-am inselat. Voi vedea ce mai pot face, in functie de posibilitatile pe care le mai am”.
D-na O. nu putea accepta transformarea independentei parintilor in dependenta, generozitatea in zgarcenie, cochetaria in neglijenta si murdarie. „Eu nu-i mai recunosc, sunt obsedati ca raman fara bani, fac economii nejustificate, pana si la apa si sapun, nu au initiative si stau toata ziua la televizor. Nu au o viata sociala, sunt doar ei cu casa lor, iar eu, unicul lor copil, sunt deja pe post de servitoare. Recunosc, am tendinta de a-i supraproteja, le fac curat, le gatesc numai bunatati, le cumpar tot felul de lucruri. Stiu ca le face placere, dar nu se manifesta in niciun fel. Nu ma mai simt iubita, nici apreciata. La inceput m-a durut, acum durerea s-a estompat si fac totul… ca un robot programat pentru asta.”
D-nul V. vedea in tatal sau imaginea propriei batraneti, fiind ingrozit de incetineala psihomotorie si de inevitabila dependenta. Dansul a spus “Ani de-a randul m-am gandit cu bucurie la momentul cand voi deveni capul familiei, cand va trebui sa hotarasc numai eu ce ar fi de facut. Acest moment a venit, dar bucuria nu mai exista. Abia acum am observat cat de mult ii seman, atat fizic cat si psihic. Ma supara rau rarele lui pretentii, apoi am remuscari de nu mai dorm noaptea. Ma uit la el si ma vad pe mine peste 20 de ani. Da, acum imi este tare frica de batranete, deoarece degradarea organismului face sa dispara tot ce a fost frumos!”
D-na M. mi-a vorbit despre urmarile pensionarii mamei sale. „Dupa ce s-a pensionat, mama mea s-a imbolnavit. S-a izolat de lumea exterioara si a schimbat raporturile cu cei din preajma sa. Femeia de alta data, energica, vorbareata si descurcareata s-a transformat rapid intr-o femeie retrasa si neadaptata. Sentimentul de inutilitate a produs o adevarata prapastie in sufletul ei. Neadaptarea s-ar datora si tehnologiei care evolueaza prea repede pentru actualele-i posibilitati de intelegere. Slabirea vederii a agravat aceasta stare. Psihiatrul a diagnosticat-o cu depresie de dezinvestire.”
Cu exemple de acest gen as mai putea continua, dar ma opresc aici. Ce le-as putea recomanda celor aflati intr-o situatie asemanatoare? Pentru a le pastra parintilor demnitatea, dar si pentru a va proteja din punct de vedere emotional, indicat ar fi sa aveti in vedere:
– posibilitatile fizice si psihice pe care le mai au, ajutandu-i la nevoie, fara a le reprosa vreodata;
– evitati tendinta de a-i corecta imediat atunci cand gresesc;
– evitati expresiile agresive de genul “ajunge, nu te mai plange”, „eu stiu exact ce am de facut, dumneata trebuie doar asculti”;
– evitati supraprotectia deoarece se pot transforma cu rapiditate in persoane care nu se pot descurca in nicio situatie cu care se confrunta;
– dovediti afectiunea pe care le-o purtati prin gesturi frumoase, mici cadouri si atitudini binevoitoare;
– solicitati ajutor atunci cand nu va mai puteti descurca singuri; contra-cost exista persoane dispuse sa faca ceea ce dumneavoastra nu mai puteti sau nu mai aveti timpul necesar, fiind destul de ocupati cu slujba sau cu propria dumneavoastra familie;
– apelati la ajutor de specialitate atunci cand constatati o deteriorare evidenta a starii lor de sanatate, indeosebi a functiei cognitive;
– pastrati un echilibru in ceea ce priveste relatiile cu toti membrii familiei dumneavoastra, cu sotul/sotia, cu copiii, dar si cu prietenii apropiati;
– indicat ar fi sa va mentineti, cat mai mult posibil, parintii la domiciliul lor, tabieturile si obiceiurile lor de o viata nu mai pot fi schimbate; amintirile, lucrurile personale la care tin si de care nu se pot desparti, pot functiona asemeni unui scut protector pentru mentalul lor.
Sunt si situatii cand parintii, atinsi de maladia Alzheimer sau alt tip de dementa senila, v-ar putea determina sa-i internati intr-un azil sau sanatoriu. Stiu, va veti confrunta cu un puternic sentiment de vinovatie, dar va sugerez sa luati in calcul si faptul ca acest gen de afectiuni, va pot afecta iremediabil viata, predispunandu-va ulterior la depresii majore.
Bunica mea caracteriza batranetea pornind de la comparatia cu niste haine grele. A fost longeviva, insa niciodata nu s-a plans ca batranetea ar fi urata, degradanta, invalidanta si foarte greu de suportat. Dansa a suportat neajunsurile batranetii cu o demnitate de neegalat, iar eu ma intrebam de unde exista atata putere de stapanire la o mana de om. Acum stiu. Puterea dansei consta in marea intelepciune de a-si pastra demnitatea pana la sfarsit si de a nu deveni greu de suportat pentru nimeni, eliminand orice posibil sentiment de vinovatie. Cam rar asa ceva, nu?
