Roșitul, râsul, sărutul și visele sunt doar câteva mistere ale corpului uman pe care știința nu le poate explica. Nu există nimic mai fascinant pentru cei mai multi dintre noi decât chiar noi înșine. Oamenii de știință au reușit să explice multe fenomene, dar comportamentul și corpul uman încă le dau de furcă.
Va prezentam mai jos câteva mistere ale corpului uman la care știință cauta in continuare răspunsuri și explicații.
1. Roșitul.
Charles Darwin a încercat din răsputeri să explice de ce evoluția ne-a determinat să ne înroșim atunci când mințim, de pildă. Unii cred că obrajii îmbujorați ar fi de ajutor în anumite situații, cum ar fi cea în care încercăm să seducem pe cineva.
In mod normal, oamenii roșesc când un declanșator emoțional puternic stimulează sistemul nervos, iar astfel vasele de sânge de pe față se lărgesc. Fluxul de sânge al vaselor care sunt sub piele crește, făcând fața sa devina roșie. Sistemul nervos simpatic este responsabil de schimbările fizice involuntare din corpul nostru, atunci când ne confruntam cu o situație stresanta sau periculoasă.
O altă cauza a înroșirii excesive și frecvente este chiar fobia de înroșire, cunoscuta sub numele de eritrofobie. Oamenii care suferă de eritrofobie își fac griji ca vor roși când vor interacționa cu alții si se tem ca vor fi ironizați din aceasta cauză. Aceasta afecțiune funcționează ca un cerc vicios. Acești oameni sunt atât de îngrijorați când sunt în centrul atenției, încât se simt jenați, ceea ce ii face sa roșească.
2. Râsul.
Pentru că râsul e un fenomen extraordinar și, cu toate că nu e absolut specific omului, cum s-a crezut multă vreme, specia umană a reușit, asociindu-i umorul, să facă din râs – ca și din tehnologie, comunicare şi alte aspecte ale culturii – ceva cu totul extraordinar, fără seamăn în întreaga lume animală. De aceea, oamenii de știința se apleacă asupra acestui fenomen, încercând să-l înțeleagă.
Umorul merită să fie studiat științific, argumentează Scott Weems în cartea lui (“Ha! The Science of When We Laugh and Why”), pentru că oferă indicii despre modul în care creierul nostru prelucrează şi interpretează această lume complexă în care trăim şi modul în care acest proces ne face ceea ce suntem.
Foarte mulţi oameni râd când sunt gâdilaţi, acesta e probabil un comportament vechi, primitiv, cred cercetătorii, care însă nu au reuşit încă să îi descifreze toate secretele şi mulţi îl menţin înscris pe lista comportamentelor misterioase ale fiinţei umane. Cealaltă formă de râs, cea care n-are de-a face cu gâdilatul, cu atingeri fizice, ci cu modul în care reacţionăm la ceea ce vedem, auzim, înţelegem despre lumea din jur, este încă şi mai plină de secrete.
De ce unii oameni au umor, iar alţii nu? De ce unii râd de se prăpădesc la glume care pe alţii nu-i amuză câtuşi de puţin? De ce glume care erau extrem de amuzante acum un deceniu nu mai fac azi pe nimeni să râdă? De ce râd oamenii şi în situaţii triste, tragice chiar? Ce tip de personalitate este asociată în grad mai mare cu umorul şi cu râsul? Multe întrebări îşi găsesc un răspuns – chiar dacă nu mereu cel așteptat – în cartea lui Scott Weems, carte plină de afirmații provocatoare, de idei îndrăznețe, de concepții surprinzătoare şi noutăți incitante.
3 Sărutul.
Este puțin probabil să aibă la bază rațiuni de ordin genetic având în vedere că nu este un obicei întâlnit în toate societățile. Unele teorii îl asociază cu amintirile hranei din copilărie pentru că în preistorie adulții şi-ar fi hrănit odraslele cu hrană pre-mestecată.
4 Visele.
Freud le asocia cu dorințele pe care le-am avea la nivelul subconștientului. Totuși motivul acestor „viziuni “ nu a fost niciodată bine argumentat.
Oamenii petrec o treime din viața dormind şi, de multe ori fără a-şi da seama, visând. Imaginile nocturne care acompaniază această perioadă de odihnă au fascinat omenirea, de-a lungul mileniilor fiindu-le atribuite chiar conotații religioase. În Biblia creștina, visele erau o metodă prin care Dumnezeu intra în legătură cu supuşii săi, iar cartea de căpătâi a musulmanilor, Coranul, i-a fost transmisă profetului Mahomed prin vis de către îngerul Gabriel.
Visele au stat la baza a numeroase cărţi, filme şi alte lucrări artistice. Ştiinţa a fost la rândul său îmbogățită în urma unor idei cu origini onirice, un vis fiind inspiraţia ce a dus la aparţia celebrului tabel al lui Mendeleev şi la descoperirea structurii moleculei de benzen de către chimistul german Friedrich Kekule. Celebrul proiectant sovietic Oleg Antonov spunea că un vis l-a inspirat să conceapă o aeronavă. Mai mult, doi celebri oameni de ştiinţă, Niels Bohr şi Otto Loewi, au obținut Premiul Nobel datorită unei idei apărute în vis.
Somnul fiecăruia dintre noi urmează un ciclu regulat în fiecare noapte, fiind compus din cele două tipuri de somn: REM (rapid eye movement) şi NREM (non-rapid eye movement, care este împărţit în 4 stadii). Bebeluşii împart în mod egal timpul de somn între somnul de tip REM şi cel NREM, însă adulţii petrec doar 20% din somn în faza REM, care la bătrâneţe ocupă doar 15% din perioada totală de odihnă.
Fiecare ciclu de somn durează aproximativ 90 de minute şi începe cu primele 4 etape ale somnului NREM. Primele două etape ale somnului NREM reprezintă un somn uşor, în care muşchii corpului se relaxează şi ritmul inimii încetinește. Etapele 3 şi 4 ale somnului NREM reprezintă somnul adânc, în timpul căruia undele cerebrale încetinesc. Ciclul continuă în sens invers, dinspre etapa 4 a somnului NREM până la etapa 1, care este apoi urmată de somnul REM. Apoi, ciclul se reia.
Urmărind activitatea cerebrală pe electroencefalograme, oamenii de ştiinţă au observat că în timpul somnului REM creierul prezintă o activitate similară cu cea din starea de trezie, însă muşchii sunt inactivi, împiedicând astfel punerea în practică a viselor.
Din punct de vedere al evoluției, somnul REM este o apariție recentă, oamenii de știință detectându-l şi în rândul altor mamifere cu sânge cald şi chiar la păsări.
Dacă în secolul trecut teoriile enunţate de Freud şi Jung atribuiau viselor diferite înţelesuri, astăzi oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că ele au strict o funcţie fiziologică, fără a simboliza ceva anume.
