Da, știu că sună siropos și inutil, la fel cum știu că școala are destule priorități serioase… însă, dacă ne gândim la educație ca la o pregătire pentru a lua decizii mai responsabile, nu numai pentru a lua note mai bune, o lecție despre „chimia iubirii” cred că ne-ar ajuta să înțelegem mai bine CE și DE CE se întâmplă cu noi într-o relație.
Cele trei faze ale iubirii
După mine, această „lecție” simplificată ar trebui să înceapă cu lămurirea unei confuzii frecvente: a fi îndrăgostit versus a iubi. De multe ori, confundăm Îndrăgostirea cu Iubirea sau o vedem pe a doua drept consecința naturală a primeia. Milioane de destine romantice stau însă mărturie că între îndrăgostire și iubire există mai multe diferențe decât asemănări, iar această confuzie vine un impozit destul de mare pe fericirea noastră.
Adevărul este că, din punct de vedere științific, iubirea e un cocktail captivant și dinamic între chimie, genetică, biologie și evoluție. Potrivit faimoasei Helen Fisher (antropolog, scriitor și „love guru”), iubirea are trei etape: Dorință, Atracție și Atașament. Fiecare etapă e alimentată de un combustibil hormonal specific, care influențează modul în care gândim și ne comportăm într-o măsură mult mai mare decât am vrea noi să credem (ca să știți pe ce să dați vina de acum înainte!). Mai exact:
Dorința este etapa inițială, cea în care estrogenul și testosteronul intră în scenă și intensifică nevoia de apropiere față de persoana care ne-a atras atenția. Ne simțim entuziaști precum în fața unui tobogan cu apă uriaș, în care de-abia așteptăm să plonjăm.
Atracția e faza în care ne conectăm și zburdăm de fericire. Am urcat în tobogan, ne-a luat valul și chiuim de bucurie la fiecare curbă. Avem trei combustibili puternici care ne dau aripi: adrenalina, dopamina și serotonina. Adrenalina e vinovată pentru o specie de fluturi extrem de renumită, dar nerecunoscută științific, fluturașii aceia din stomac… Ea ne face inima să bată mai tare (de fapt, mai repede, la propriu) și ne dă un super boost de energie. Alături de ea, vine dopamina, autoarea zâmbetului „tâmp” (pentru ceilalți) al oricărui îndrăgostit. Dopamina ne droghează cu starea de euforie și fericire apolitică, antisocială și irațională, dar, cel mai „grav”, este legată de zona din creier responsabilă de adicție. Practic, reacția creierului nostru în perioada de îndrăgostire este aceeași precum cea generată de consumul de zaharuri sau de cocaină. Deci, e oficial, iubirea e un drog și, ca orice substanță de acest gen, generează un tip de adicție și o formă de sevraj în cazul despărțirii.
Cocktailul exploziv e completat de hormonul plăcerii – Maiestatea Sa serotonina. Ea are foarte multe funcții în organism, dar partea interesantă aici e că nivelul de serotonină scade în etapa de început a unei relații, ceea ce poate duce la lipsă de somn și de apetit. Nivelurile prea mici de serotonină sunt asociate cu depresia, deci iată o primă explicație „tehnică” a suferinței din iubire. Psihologul Dorothy Tennov susține că această suferință e întâlnită în toate societățile și chiar a introdus un nou concept pentru a o descrie: „limerence”. Acest termen intraductibil exprimă „starea involuntară de atracție față de o altă persoană, caracterizată printr-o nevoie copleșitoare și obsesivă de a simți reciprocitatea propriilor trăiri”.
Dorința și Atracția definesc ceea ce numim de regulă Îndrăgostirea. Potrivit ultimelor studii, în cazul în care doi îndrăgostiți se întâlnesc constant, intensitatea legăturii lor durează aproximativ doi ani, după care nivelurile de dopamină, serotonină și adrenalină încep să revină la normal. În teorie, acesta poate fi un punct de inflexiune în care multe cupluri decid dacă se despart sau dacă rămân împreună și trec la următoarea etapă.
Atașamentul este cea de-a treia fază a iubirii. Ne-am dat jos din tobogan și, de aici încolo, rezistă numai cine știe să înoate și e dispus să facă acest efort pe termen lung. Bun venit în relațiile de iubire asumată, susținută de oxitocină și vasopresină! Oxitocina este alintată de „hormonul tandreții” și ne liniștește cu sentimente de mulțumire, calm și securitate, iar vasopresina este legată de unii specialiști cu comportamentul monogam. Din păcate sau din fericire, pe măsură ce cresc acești hormoni specifici de atașament, scad tot mai mult cei din faza de atracție.
Probabil vă întrebați care e morala acestei lecții de chimie, din moment ce, oricum, nu avem vreun control asupra a ceea ce se întâmplă în corpul nostru. Eu aș spune că, dacă înțelegem diferențele dintre etapele unei relații, putem da mai mult sens experiențelor noastre și le putem cultiva puțin mai conștient. Și aș nota aici trei concluzii la fel de subiective:
A iubi pe cineva este o alegere și necesită efort. A fi îndrăgostit, NU.
Credeți că e întâmplător faptul că, și în franceză, și în engleză, cuvântul „îndrăgostire” se exprimă prin verbul „a cădea”? Tomber amoreux și falling in love (a cădea în iubire) ne transmite cu un pragmatism sănătos că nimeni nu poate alege Dacă, De cine și Când să se îndrăgostească. Și poate că nici nu ar trebui! Era o glumă cu un domn care ajunge de urgență la spital pentru că îi bătea inima prea tare. Doctorul vine cu o față îngrijorată și îi spune: „Îmi pare rău, se pare că ați avut un infarct!” Reacția pacientului: „Mulțumesc, totuși e bine, mi-era teamă că m-am îndrăgostit!”
Prin urmare, are vreun sens să îi sugerezi cuiva că persoana de care s-a îndrăgostit nu e potrivită?! Ca mamă de băiat, încerc să îmi bag foarte bine în cap această idee.
Etapa de Îndrăgostire nu e un moment bun pentru a lua decizii de viață importante, etapa de Iubire angajată, DA.
Lumea ar avea probleme serioase dacă oamenii ar rămâne veșnic îndrăgostiți, știați? Asta pentru că frumoșii și creativii îndrăgostiți sunt „drogați” de efectul hormonal, iar aria din creier responsabilă pentru luarea deciziilor nu funcționează la nivel optim. De aceea, ei iau de regulă decizii care le pot afecta negativ jobul, celelalte relații, contul din bancă etc. În special decizia de a se căsători cred că poate fi una dintre cele mai riscante în această etapă. Cu toate că am întâlnit și excepții, după mine e o situație de better safe than sorry. Până la urmă, doi ani trec așa de repede! Iar într-o relație care a evoluat în faza de Atașament, claritatea gândirii este alta, iar responsabilitatea deciziilor crește odată cu o mai bună și mai realistă cunoaștere a celuilalt. Căci fiecare om e un Univers.
Iubirea asumată poate avea caracter permanent. Dar necesită și întreținere permanentă.
Faptul că o relație a supraviețuit până în etapa de Atașament și a devenit o legătură angajată de iubire e minunat. Dar e abia începutul efortului, cu sine și cu celălalt. Și nici măcar așa nu primești vreo garanție că totul va funcționa. Este însă garantat faptul că o astfel de experiență poate fi cea mai importantă sursă de învățare și de evoluție – către un tu mai bun, un el/ea mai bun/ă, un voi mai bun. Și oare nu merită făcut totul pentru asta?
